Ghita Munteanu '' Am crescut într-o căsuţă normală, cu o gospodărie adevărată. Munceam cu părinţii de dimineaţă la sapă, apoi la coasă...”

Am gasit un interviu mai vechi, pe care , din pacate tocmai acum il postez ,  despre Ghita Munteanu si copilaria sa.

Preluat de pe : http://www.taifasuri.ro/

  Ghiţă Munteanu: „Aş vrea să dispară răutatea şi invidia”
  Într-o frumoasă zi de toamnă m-am „pierdut”, alături de îndrăgitul interpret Ghiţă Munteanu, prin frumuseţea satului, a zăpezilor de altădată şi a muzicii adevărate. Am strâns totul într-un buchet de crizanteme pe care vi-l oferim dumneavoastră, cititorilor revistei „Taifasuri”.

  „Mama avea o voce de înger”
  „N-am avut o copilărie prea frumoasă”, îşi începe povestea Ghiţă Munteanu, „pentru că lumea era săracă. În familia mea însă orice lucru era binecuvântat de Dumnezeu. La noi, toată lumea cânta. Mama avea o voce de înger, iar tata era în corul «Unio», cu care a colindat toată ţara. Aşa că eu şi sora mea (n.r. - cu şapte ani mai mare decât el) am luat de la părinţi ce-a fost mai bun”. Spune mândru că s-a născut „lângă Satu-Mare, în localitatea Decebal”, într-un loc unde lumina îmbrăţişează coroanele merilor, perilor, prunilor sau cireşilor. „Am crescut într-o căsuţă normală, cu o gospodărie adevărată.
  Munceam cu părinţii de dimineaţă la sapă, apoi la coasă şi aveam grijă să dau de mâncare la animale. Dar cel mai mult îmi plăceau iepurii. Aveam pe vremea aceea vreo 150 de iepuri mari, pătaţi cu alb sau negru, şi zilnic le aduceam lucernă sau trifoi proaspăt. Duminica, tata mai tăia câte un iepuraş din care făcea mama o supă extraordinară, ce-mi plăcea foarte mult. Doar că pentru mine era tragic momentul, pentru că plângeam totdeauna când rămâneam fără un iepuraş. Odată a tăiat tata o iepuroaică şi n-a ştiut că era gestantă. A fost poate unul dintre cele mai dureroase momente din viaţa mea. Am mâncat atunci pentru prima oară cu noduri”, se destăinuie cântăreţul. Nimic nu se poate compara cu casa copilăriei, unde „aveam cameră cu recamier, mobilă veche şi lădiţă bătrânească, unde ascundeam caietele, dar mai ales carnetul de note”.
  Când vorbeşte despre cea mai importantă persoană din viaţa sa, Ghiţă Munteanu uită de prezent şi redevine pentru câteva secunde copilul de altădată, căruia mama i-a dat cea mai mare, cea mai completă dovadă de iubire pe care vreun om a dăruit-o vreodată altuia. Şi e plin de recunoştinţă şi de mândrie. Ca o vrajă, mâinile ei alungau orice grijă, vorbele îi erau alintare şi inspiraţie şi toate acestea pentru că iubirea ei a însemnat totul. „Am avut cei mai frumoşi părinţi din lume. Eu am ochii mamei, căprui şi mari, puţin bulbucaţi, cum îmi place mie să glumesc. Am fost un copil dorit, pentru că mama a făcut tratament foarte mult timp ca să mă aibă. E greu să spun în cuvinte ceea ce simt pentru mama. Ea era cea care-mi lua apărarea în faţa tatei, care era foarte sever. Când venea el acasă, trebuia să fie lecţia învăţată, pentru că mă asculta. La 5 ani ştiam deja tabla înmulţirii, pentru că mi-era frică de tata. Dar mi-a prins bine severitatea sa! Mama îmi dădea tot timpul bani şi 50-100 de lei pe vremea lui Ceauşescu erau ceva. Nu-i cheltuiam, ci îi strângeam, şi când mama nu mai avea şi voiam să-mi cumpăr un pantof, îi spuneam de existenţa lor”, povesteşte artistul, emoţionat.

  „Părinţii mei au ales să meargă împreună la cele veşnice”
  Tot mama a fost cea care a îngenuncheat seară de seară alături de băiatul său, învăţându-l pe Ghiţă că iubirea de Dumnezeu este izvor de credinţă, cheia tuturor lucrurilor. Anul trecut însă, părinţii artistului au ales să plece amândoi la dreapta Domnului. „Erau născuţi în acelaşi an şi au murit în acelaşi an. Au suferit mult şi e greu de spus în cuvinte durerea pe care am simţit-o în acele momente. În martie 2005 am fost cu mama la spital şi, când am aflat ce are, am încremenit. Au venit apoi operaţiile şi în octombrie s-a îmbolnăvit şi tata. Cred că s-au iubit prea mult dacă au ales să meargă împreună la cele veşnice”, afirmă, cu tristeţe în glas, artistul. „Nu pot uita gustul portocalelor şi al bananelor pe care mi le aducea mama, dar mai ales al ciocolatei din care ne dădea să gustăm doar duminica. Şi tot atunci primeam câte o sticlă cu pepsi şi bani ca să ne luăm o îngheţată. Asta dacă erai cuminte. Dacă erai rău, nu primeai nimic”. Aşa cum nu poate uita boacănele copilăriei: „Cred că aveam vreo 5 ani când m-am ascuns în dulap, la bunici, m-am băgat într-un sac, m-am învelit cu haine şi am adormit. M-am trezit pe la 12 noaptea şi am rămas surprins când am văzut atâta lume în curte care mă căuta. Pe fiecare rând de porumb era câte un om. De frică, m-am băgat înapoi în dulap şi după scurt timp am ieşit în prag. Tata m-a luat atunci în braţe şi nu m-a bătut, iar mama, săraca, era leşinată în curte.”

  „În armată mi s-a aprins «beculeţul» după soţia mea”
  Dacă ar afla vreo magie care să readucă anii de liceu, cu siguranţă Ghiţă Munteanu ar incanta-o şi ar face-o cadou tuturor celor care iubesc adolescenţa, prietenii adevăraţi, viaţa trăită la maximum, prima iubire şi inconştienţa acelei vârste. „Clasele I-VIII le-am făcut la Şcoala Generală de la ţară, clasele IX-X le-am terminat la Satu-Mare, iar ultimele două, la un alt liceu, după care am plecat în armată. Liceul a fost extraordinar şi mă înveselesc de fiecare dată când sunt trist şi mă gândesc că există lucruri ce merită trăite la maximum. Mi-amintesc că rula un film pe vremea aceea, «Aligatorul», şi fugeam de la ore ca să-l văd. Într-o săptămână am vizionat zi de zi aceeaşi peliculă. Fetele îmi plăceau ca şi acum. Dar eram mult prea naivi ca să înţelegem ce e dragostea adevărată. Pe vremea aceea, umblai o săptămână, două, trei cu o fată, te pupai de două-trei ori, apoi o schimbai. După ce m-am căsătorit cu Anabel, mi-am văzut de treaba mea şi, după 13 ani de căsnicie, viaţa cu soţia mea e minunată! Anabel este mai mică decât mine cu patru ani şi ne înţelegem perfect”, se destăinuie solistul.
  Dragostea lor pare şi acum un vis, o poveste în căsuţa pitită la marginea pădurii, un hotar între lume şi poveste. Ghiţă şi Anabel sunt suflete-pereche. Sunt ceea ce înseamnă perfecţiune şi puritate. „Am cunoscut-o când aveam vreo 13 ani, iar ea cam 9 ani. Apoi ne-am tot reîntâlnit, iar în armată mi s-a aprins «beculeţul». Eram în permisie şi am fost la o nuntă. Anabel avea atunci doar 16 ani. În aprilie 1996 ne-am căsătorit, iar în luna august, a aceluiaşi an, ea şi-a serbat şi majoratul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am aşa o nevastă. E foarte greu să stai lângă un artist. Eu stau acasă două zile şi restul sunt tot pe drumuri. La început eram orgolioşi, chiar obraznici uneori, dar din 2002 ne-am întors cu dragoste, cum se spune, unul la celălalt. Acasă mă regăsesc, iar familia este pentru mine cel mai important lucru. Dar sunt şi un răsfăţat al sorţii. Dacă în vremea copilăriei o ajutam pe mama la bucătărie, spălam pahare, covoare, geamuri, acum le face soţia mea pe toate. N-am mai gătit din perioada armatei, când am fost bucătar”, glumeşte Ghiţă Munteanu.

Carmen Ciripoiu

  „Am crescut într-o căsuţă normală, cu o gospodărie adevărată. Munceam cu părinţii de dimineaţă la sapă, apoi la coasă...”

  „Familia e un lucru sfânt”
Dragostea l-a făcut pe artist să înţeleagă că a iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, iar toate sentimentele omeneşti, de la teamă, durere şi până la speranţă şi bucurie, depind doar de fiinţa iubită. Cu Anabel nu există o limită a simţirii. Aşa a apărut şi rodul iubirii lor, George, „băiatul meu”, care anul acesta va împlini 11 ani. Apoi a venit pe lume şi prinţesa casei, micuţa Georgiana Cornelia, care la 21 noiembrie va prinde în păr floarea cu numărul 1. „Micuţa îmi dă putere să merg mai departe, şi una dintre marile mele dorinţe este ca fiica mea să-mi calce pe urme. Familia e un lucru sfânt. Dacă ar fi să aleg între carieră şi familie, întotdeauna ai mei vor fi pe primul loc în viaţa mea. Mărturisesc că sunt un om împlinit, care a reuşit în viaţă tot ce şi-a propus. Nu sunt o vedetă, ci o persoană normală, care vorbeşte la fel cu un cioban sau cu un director şi care îi respectă pe cei cu cartea în mână. Am ajuns aici pentru că am avut locul meu lăsat de Dumnezeu pe pământ şi n-am invidiat pe nimeni. Fiecare are destinul său lăsat de la Dumnezeu”, încheie Ghiţă.

  „Dacă ar fi să aleg între carieră şi familie, întotdeauna ai mei vor fi pe primul loc în viaţa mea. Am avut locul meu lăsat de Dumnezeu pe pământ şi n-am invidiat pe nimeni. Fiecare are destinul său lăsat de la Dumnezeu!”

  „De Crăciun îmi puneam cizmele la geam şi găseam ciocolată în ele”
  Când vorbeşte despre Crăciun, amintirile sale vin aşa, ca o ninsoare cu fulgi mari şi pufoşi, ca dintr-o copilărie a oamenilor de zăpadă rămaşi acum pe potecile trecutului: „Crăciunul de atunci nu se compară cu cel de acum.  Când eram mai micuţ, mama mă punea să-mi pun cizmele la geam şi când mă trezeam găseam ciocolată în ele. Când am început şcoala, cizmuliţele mele se umpleau de creioane şi de caiete. Bradul nostru a fost totdeauna din acela mare, argintiu, iar tradiţia asta o păstrez şi acum, cu familia mea. Era extraordinar când, împreună cu mama, înveleam bomboane în poleială, pe care le puneam în brad, în timp ce tata avea grijă de instalaţie. L-am văzut de câteva ori şi pe Moş Crăciun, însă mă ascundeam de el, pentru că-mi era frică de barba sa. Am crezut până la 9 ani în Moş Crăciun. Când am descoperit însă că nu există, aşteptam cadourile de la părinţi, deşi ei îmi spuneau că Moşul este cel care le aduce”. Totul era o sărbătoare a copilăriei, a sufletului de copil, alb ca zăpada cea pură, cu miros de haioşe, cele mai bune plăcinte din lume, făcute de mama sa din „foi de plăcintă umplute cu nucă sau cu gem din belşug”. Săniuţa cântăreţului se odihneşte şi azi cu patinele aurii la uşa casei, aşteptând parcă să alerge prin troienele de omăt.